Copil “fiind  paduri cutreieram“ si ma scaldam in roua diminetii ce se prelingea pe frunzele tremurinde ale codrilor seculari ce inconjurau satul natal al parintilor mei, ascuns intr-o mica depresiune de sub Coltii Trascaului.

Acolo am invatat sa iubesc si sa pretuiesc cel mai de pret dar pe care Dumnezeu ni l-a oferit: NATURA cu tot ce ne ofera ea. Acolo am invatat ca viata noastra, a fiecaruia dintre noi este un miracol si fiecare din aceste miliarde de miracole sunt picaturi din marele miracol al naturii, ca viata omului pe acest pamant este in stransa legatura cu viata naturii.

De acele locuri dragi, ma leaga amintiri care nu se uita niciodata, care au influentat intr-o foarte mare masura  formarea mea ca adult, amintiri dintr-o copilarie de demult, fara celulare, fara calculatoare si fara facebook,  dar cu jocuri navalnice desfasurate de dimineata pana-n seara prin colbul ulitelor satesti sau prin padurile, vaile,  stancile  si pasunile  care inconjurau satul plin de viata in acele vremuri,  cu sunetul talangilor care ne avertiza ca turma de capre si ciurda de vaci se intoarce, moment in care orice joaca incremenea si cu respiratia gafaita de atata alergat, asteptam cu sufletul la gura prima cana de lapte pe care o dadeam pe gat doar strecurata, ca pe un balsam …

In iuresul amintirilor apare frecvent intelepciunea taranului roman al acelor vremuri. Si dintre toti care au trait atunci si au facut mare cinste acelor locuri , mi-l amintesc acum pe Badea Todor a lui Poc.

Cu mainile batucite de truda pamantului, cu fata arsa de soarele roditor, cu trupul incovoiat de trecerea timpului, dar cu sufletul curat, pastrat asa de o viata intreaga petrecuta in comuniune cu natura, Badea Todor a lui Poc, a fost un mare intelept. Avea doar doua clase, stia sa scrie si sa citeasca, iar toata intelepciunea lui nu a luat-o de la oameni ci de la natura.

In urma cu circa 10 ani, cand m-am intors in sat, era o seceta crunta, trecusera cateva veri secetoase peste sat si oamenii toti erau ingrijorati pentru recoltele lor. Am trecut si pe la Badea Todor sa vad ce mai face. Fata lui s-a luminat de bucuria revederii, am discutat despre toate, vrute si nevrute si desigur despre vreme… Atunci Badea Todor a lui Poc si-a indreptat spatele s-a ridicat cat a putut de mult si cu mana dreapta indreptata spre apus mi-a spus:

– Vezi tu  Dorina Dealul Spoielilor de acolo, acela in tineretea mea era acoperit cu paduri si atunci fiecare nor care venea dinspre apus, lasa in urma lui un val de apa roditoare. De cand au taiat padurile toti norii care vin ne ocolesc, merg incolo spre Braniste unde inca mai sunt paduri, iar satul nostru ramane uscat.

In acel moment fata i s-a intunecat, acoperita de un val de tristete. Se gandea el, oare ce se va intampla daca padurile vor disparea in acelasi ritm, ce se va intampla cu oamenii daca nu vor mai creste la marginea padurii si nu vor mai invata de la ea  marile secrete ale vietii ?

Haideti sa ne intoarcem la marginea padurii, sa ascultam fosnetul frunzelor, sa patrundem in adancurile  si in tainele ei, sa aflam de la ea secretele pe care batranii de altadata le-au aflat dar s-au pierdut in trecerea  de la o generatie la alta, in negura vremurilor noastre, sa invatam din nou sa traim in comuniune cu ea !


batranul si padurea_6